La capătul anului,
Luna s‑a mai îndepărtat de Pământ
cu încă 3,8 centimetri,
ca și cum ar fi lăsat nopțile
să se retragă spre margine.

Astronomii au notat totul,
ca pe o absență previzibilă,
în timp ce noi ne făceam planuri,
aprindeam lumini, aruncam artificii,
cheltuiam bani pentru a celebra
o mișcare completă în jurul focului ceresc,
ne promiteam că la anul vom fi altfel.

Și undeva, în calculele lor tăcute,
apărea ideea că,
peste o sută de ani,
ziua va fi cu două milisecunde
mai lungă.

Două milisecunde în plus,
pentru toate lucrurile care nu au fost spuse,
pentru mesajele rămase în draft,
pentru tăcerile care ne-au ținut loc
de iubire.

Două milisecunde în care poate
vom învăța să respirăm transparent,
să nu mai trăim ca și cum am fi mereu în întârziere,
să privim spre Lună fără să ne temem
pentru toate poemele când ea va fi
mult prea departe.

Iar dacă nu vom fi făcut toate astea,
Luna își va vedea oricum de drum
cu o liniște care ne va fi amintit
de eclipse și de toate aceste cuvinte,
cu o distanță care crește imperceptibil,
ca toate lucrurile care contează.